On the road again

In fiecare dimineata ma scol devreme ca sa ajung sa plec tarizu. Mi se pare surprinzator cum dispar minutele. Desi ceasul incepe sa sune de la 6.30, in baie, pentru primenirea fetei si a gurii si golirea basicii udului (nu asta e neaparat ordinea operatiilor - se pot intesecta) ajung pe la 7.30
Unii ar spune ca e devreme, altii ca e bine. Nu insist asupra felului cum mestec sau cat ma ocup dimineata de cateii mei. Ies pe poarta dar nu mereu plec. Ma intorc. Am uitat cheile. Asta cand nu le uit in poarta. Atunci nu ma mai intorc. Sunt anuntat. De cele mai multe ori masina e cu botul in directia opusa celei in care eu as dori sa o apuc. Ma hotarasc sa plec, totusi, in directia in care e aliniata. Gresit! Complet gresit! Nici nu am parasit bine trotuarul pe care e suita jumatate de masina si am cazut in groapa de la rigola. Futu-i... Si stiam ca e acolo. Ma lansez cu spor. Masina mugeste, sau asa cred eu, eu nadusesc. De asta sunt sigur. Este si 18 minute. La si 30, in mod normal, trebuie sa fiu la birou. Nici astazi nu reusesc. Si da-i a doua, frate. Viraj fara reducerea vitezei si fara treapta inferioara. Gresit! Complet gresit! Motorul e in moarte clinica. Daca ma grabesc... Lasa ca isi revine, ii dau benzina si isi revine. Dar ce vad?! Nu imi revin eu. A cata oara? Un cur mare, rosu, de camion imi bareaza vederea si trecerea. Iar au adus marfa la La Fourmi. Dupa ce ca e o strada ingusta se inghesuie toate hardughiile sa isi depuna incarcaturile in magazin. Nu intru in amanunte asupra faptului ca mai ieri ma plangeam ca e prost aprovizionat. Ce naiba or descarca aia daca eu nu gasesc smantana? Coca Cola. Mda... Ar trebui sa imi gasesc timp si bani de aruncat pe Coca Cola sa fac experimentul cu bomboanele Mentos si sa vad daca ia rugina de pe suruburi. Oricum, daca nu merg astea cu ce ramane imi streg cauciucurile. Cica raman bec! Revin pe strada si revin si eu acum la ce vreau sa zic. Desi ma grabesc teribil sunt nevoit sa o apuc pe stradute ca sa ies in alta parte, deja mult mai departe. Biata masina. Trebuie sa suporte talpa mea infipta in burta ei. Daca as putea sa i-o pun pe fata soferului cu camionul rosu, ala de Coca Cola. Stanga. Inainte. Semnal. Iar stanga. Viteza. Frana. Semafor. E unul in fata mea. De ceee... ? De ce nu sunt primul la semafor? Asta ca sa nu ma intreb de ce EU prind semafoarele? Fiecare sofer din fata sau din spatele meu e un pericol permanent. Pe langa cel pe care ar trebui sa il reprezinte este un competitor. Daca mi-o ia inainte? Am momente de luciditate rutiera si ma gandesc ca nu e nimic. Uite, merge cu 60, ce naiba sa vreau mai mult? Dar e un cur in capul meu care nu-mi da pace. Si zice: da, dar la semafor? O sa ai o masina inainte. Daca sta si se scobeste? Daca nu pleaca la timp? In cazul asta eu stau civilizat in spate si nu claxonez. Ii urasc pe aia care stau cu mana priponita pe claxon si cum s-a pus verde cum se fac auziti. Dar daca ala sta prea mult? Il claxonez pana la urma. Dar daca se enerveaza? E mitocan si se basica pentru ca l-am claxonat. Si nu vrea sa se urneasca. Iar eu trebuie sa stau dupa el. Nu il pot depasi. Si el pleaca la ultima clipa de galben. Ce fac?? Trec pe rosu? Nu. Raman de fraier. Si hotarat apas pe acceleratie si, desi el are 60, eu am mai mult si il las in urma. Normal in fata e altul. Ce angoasa.
De fapt ce am vrut sa zic - azi am prins toate semafoarele. Asta nu e bine, nu?